De ce investiția în educația pentru sănătate și bunăstare emoțională va economisi miliarde și va promova o creștere economică durabilă

Sau, altfel spus, de ce prevenirea este mai bună decât tratamentul și care este primul pas în acest sens

 

Pentru a inspira performanțe înalte și pentru a susține un model sănătos de dezvoltare socială, trebuie să înțelegem ființa umană și experiența ei subiectivă: ce ne face și ce ne distruge, ce ne inspiră și ce ne motivează la nivelul cel mai profund, dincolo de statut, bani sau simpla siguranță a locului de muncă.

Până acum, nu am reușit să facem acest lucru, iar realitatea socioeconomică ne obligă să ne revizuim vechile paradigme de interacțiune unii cu ceilalți, de la părinți la copii, soți – soții, până la angajatori-angajați, dacă vrem să supraviețuim.

În fiecare domeniu al vieții noastre avem de-a face cu semenii noștri și știm că aceasta nu este o sarcină ușoară. Chiar și în cadrul propriilor familii, interacțiunea umană armonioasă se dovedește cel mai greu lucru de realizat.

Știți zicala „nu vă puteți alege familia”. Adevărul este că toți facem parte din familia umană și nu putem alege cine vine în ea, cine rămâne și cine pleacă, cel puțin nu fără consecințe …

Putem alege cu cine ne căsătorim, dar nu putem alege ce copil intră în familia noastră: băiat sau fată, sănătos sau nu, mai ales ce caracter vor avea, în ciuda celor mai bune eforturi pentru educarea lor.

Același lucru este valabil și pe plan profesional. Ne alegem profesia, dar nu putem controla cine va fi în acest domeniu printre noi și, de cele mai multe ori, ne trezim că iubim profesia, dar urăm oamenii cu care trebuie să lucrăm.

În calitate de angajatori, putem alege persoanele pe care le angajăm, nivelul lor de calificare și educație, caracteristicile lor generale pentru a se potrivi standardelor noastre, dar descoperim foarte repede că nu putem controla cine sunt în afara descrierii postului; adevărata lor personalitate, istoria familiei, alegerile lor de zi cu zi pe baza experiențelor lor unice de viață.

Dacă sunteți de modă veche, probabil vă gândiți în acest moment, „și cui îi pasă ce fac și cum sunt în afara programului de lucru!” Ei bine, gândiți-vă din nou!

Puteți alege soțul / soția, partenerul, prietenul, angajatul, dar odată ce această alegere este făcută, nu mai puteți controla cine se vor dovedi a fi. Din momentul în care am intrat într-o relație unii cu ceilalți, alegerile noastre nu mai sunt în totalitate sub controlul nostru și, totuși, asta e ceea ce majoritatea dintre noi încercăm să facem pentru a ne menține iluzia de liberă alegere.

Impunem reguli și-i amenințăm cu consecințe dure pe cei care nu se supun și nu ne respectă alegerile. Și lucrul amuzant este că ei fac la fel, chiar sub nasul nostru, în timp ce trăim cu impresia că avem totul sub control.

Soții nefericiți își găsesc refugiu în brațele altora, copiii ignorați găsesc confort în casele prietenilor sau în comportamente nesănătoase, iar angajații nerecunoscuți aleg să își exercite propria putere de alegere ca răspuns la tratamentul primit.

La fiecare regulă pe care o impunem, ei găsesc o excepție.

La „muncește mai mult”, vin cu „plătește mai mult”.

La „fi mai prezent”, vin cu „am gripă”.

La cererea noastră de a-și dedica energia și cunoștințele pentru creșterea companiei noastre, întâmpinăm cererea lor de mai multă înțelegere și flexibilitate pentru viața de familie.

Dacă voi căutați lacune sa-i concediați, ei caută lacune să vă dea în judecată.

Întrebarea mea retorică este: cine controlează pe cine aici? Nimeni!

Atâta timp cât continuăm să ne tratăm semenii de pe această nevoie de control, va exista întotdeauna rezistență, așa cum ați rezista dacă cineva ar încerca să-și impună voința asupra voastră. Banii sau amenințările nu au reușit niciodată să ne împiedice să rupem lanțurile pentru a găsi o cale de ieșire. Menținerea cuiva sub forța datoriei – fie ea morală sau financiară – va provoca doar resentimente și va duce în cele din urmă la conflict.

Ideea e că oamenii sunt o specie ciudată. Pentru început, cu toții am intrat în această existență fără manualul de instrucțiuni, și abia am zgâriat suprafața înțelegerii minunilor vieții. Fiecare produs pe care îl fabricăm sau îl utilizăm are un manual de instrucțiuni. Noi nu!

Mulți dintre noi am învățat prin experiențe grele și am devenit indivizi rezistenți, hotărâți să facem ce este mai bun cu ceea ce avem. Din păcate, majoritatea nu au această forță.

Milioane, miliarde de dolari au fost investiți în cercetare pentru a veni cu strategii complicate de performanță, de conformare și, să recunoaștem, de control al oamenilor cu care interacționăm, în special angajații noștri.

De la incentive monetare și formări continue, cheltuiți o grămadă de timp, energie și bani, încercând să convingeți oamenii să fie de partea voastră și să dea ce-i mai bun din ei.

Și știți cu toții că majoritatea acestor eforturi nu v-au răsplătit așa cum vă așteptați.

De ce?

În adâncul vostru, știți cu toții motivele.

Urăm să ni se spună ce să facem.

Urâm să fim controlați.

Urâm să muncim pentru alții.

Urâm să fim săraci, stresați, obosiți, abuzați, ultimii la coadă.

Dar cel mai mult, urâm când oamenilor nu le pasă de noi, ca persoane cu propriile sentimente și emoții, cu dreptul de a avea momentele noastre de slăbiciune și imperfecții.

Urâm și ne revoltăm când oamenii ne evaluează doar în funcție de capacitățile noastre, de nivelul nostru de influență, de câți bani avem sau ce mașină conducem.

Să fim sinceri, dacă detestăm ceva cu adevărat, este atunci când oamenii ne vor în preajmă doar datorită avantajului pe care îl pot obține de la noi.

Acum, să întoarcem rolurile și să verificăm câte dintre aceste puncte sunt prezente în relația voastră cu angajații.

De la revoluția industrială, am făcut greșeala de a cere omului să se comporte din ce în ce mai mult ca un robot. Pentru a adăuga insultă vătămării, acum suntem pe cale de a adăuga pe lista de „screw-ups” una și mai periculoasă – aceea de a înlocui omul cu robotul pe care acesta l-a creat.

Științele comportamentale din ultimele decenii au inventat un termen pentru igienizarea angajaților de caracteristicile lor personale, de istoricul și emoțiile lor: „a fi mai profesional”.

Milioane au fost investite în cercetarea comportamentală pentru a identifica trăsăturile candidatului ideal. Termeni precum „team player” care lucrează bine sub presiune și termene stricte, care prosperă într-un mediu competitiv etc.” au devenit religia resurselor umane în procesul lor de selecție a angajaților.

Și ghiciți care e rezultatul. Primii care au îndeplinit criteriile au fost indivizii lipsiți de scrupule, gata să-și sacrifice umanitatea în schimbul avansării în carieră. Ceilalți au învățat să se plieze cerințelor și să se piardă în fundal.

Dacă în laborator aceste formule comportamentale păreau promițătoare, în viața reală s-au dovedit a fi perspective mioape și, în general, dezastruoase din punct de vedere socioeconomic.

Acum, ucigașul numărul unu din lume este stresul la locul de muncă. Principala cauză a divorțurilor și problemelor de cuplu este dezechilibrul dintre viața profesională și cea de familie, lipsa timpului personal pentru introspecție, pentru creșterea interioară, sacrificat pe altarul avansării în carieră.

Această formulă mioapă de creștere economică ne-a dus în pragul autodistrugerii – personale și ca societate. Implicațiile sunt astronomice!

Muncitorul dezumanizat a fost instruit și perfecționat în toate tipurile de strategii comportamentale, de la vânzări la management. În momentul concedierii, a trebuit să se reinventeze, să adopte noi abilități și să îndeplinească noi cerințe, mai puțin ale sale și ale familiei sale. Aceasta atitudine industrioasă ne-a condus, ca societate, la dezvoltarea unor lucruri incredibile, dar la ce preţ? Și mai important, cât timp putem continua așa?

În 2018, OMS a anunțat că unul din patru indivizi suferă sau va suferi de o afecțiune de sănătate mintală. În Statele Unite, rata sinuciderii la locul de muncă a crescut în perioada 1999-2013 cu 41%, după cum a raportat The Centers for Disease Control and Prevention (CDC) (sursa https://goo.gl/xHMJFa).

În Marea Britanie, după cum a declarat Independent la 14 mai 2018, o treime din populație a declarat că a avut gânduri sinucigașe, neputând face față nivelului de stres ieșit de sub control.

Această realitate îngrijorătoare a fost scoasă la iveală de unul dintre cele mai mari rapoarte înregistrate de către Fundația pentru Sănătate Mintală (MHF), care solicită reglementarea stresului ca un „pericol pentru siguranța la locul de muncă”.

„Treizeci și două la sută dintre adulți au declarat că au avut sentimente de suicid ca urmare a stresului, în timp ce 16% dintre adulți au spus că s-au automutilat în urma stresului.” (Sursa: https://goo.gl/ knw1mS)

În întreaga lume, această situație a ieșit de sub control.

Franța: „Guvernul obligat să acționeze asupra sinuciderilor poliției.” Local. 25 noiembrie 2017

China: „Sinuciderea angajaților din fabrica Apple ridică semne de întrebare.” Telegraph 20 ianuarie 2018

Global: „Presiunile de lucru oribile provoacă sinucideri.” CBC News. Raport NPR. Daily Mail 17 februarie 2018

Marea Britanie: „Profesor universitar s-a omorât după ce nu a mai făcut față volumului de muncă.” „Un cadru didactic dedicat și-a luat viața la serviciu după volumul de muncă din ce în ce mai mare care îl împiedica să-și petreacă timpul cu familia.” Declarația Universității Cardiff. Wales Online. 16 iunie 2018

Franța: „Executivii ex-telecom sunt dați în judecată pentru valul de sinucideri ale personalului.” CBC News. Știri globale. BBC News Online.

India: „Sinuciderea la locul de muncă este o problemă în din ce în ce mai mare.” Fundația Thomson Reuters 21 iulie 2018

Australia: „Angajatul agresat de șef și-a luat propria viață.” Constatările NT coroner. ABC News. Daily Mail. The Australian.

Coreea: „Muncitorilor li s-a spus„ să plece acasă ”, deoarece stresul îi afectează” New York Times 4 august 2018

Japonia: „Luni dimineața liberă pentru a contracara problema crizei muncii excesive.” The Guardian. Telegraful. New Zealand Herald 11 august 2018

Marea Britanie: „Asistenta s-a omorât după ce a fost hărțuită la serviciu.” Wales Online. BBC News Online. The Sun 25 august 2018

Australia: „Lucrătorii de urgență în criza gândurilor suicidale.” Comunicat de presă UWA 8 decembrie 2018.

„Make or break”. Redactorul de la Hazards, Rory O´Neill, avertizează că locurile de muncă neperformante ne conduc în prăpastie și spune că este timpul să ne îndreptăm și să luptăm pentru decența de bază, securitatea și drepturile la locul de muncă. ” Hazards 138, iunie 2017

„Muncă sinucigașă. Locul de muncă vă poate determina să vă omorâți, dar nu vă așteptați ca sinuciderea dvs. să fie contabilizată în statisticile oficiale ale cazurilor de deces sau ca șeful să ajungă în instanță.” Sarah Waters, cercetătoare de la Universitatea Leeds, evidențiază modul în care Marea Britanie „închide ochii” în fața celui mai mare ucigaș la locul de muncă. ”Hazards 137, martie 2017» Sursa: http://www.hazards.org/suicide

Dovezile sunt strigătoare. Întrebarea este, suntem dispuși să recunoaștem? Și mai important, să facem ceva în acest sens?

Până în prezent, acest model a reușit să lărgească inegalitatea socioeconomică la scări periculoase, să elimine clasa mijlocie, să ridice suicidul la muncă cu mai mult de 40%, să scurgă voința de a trăi dintr-o treime din una din populațiile cele mai bogate și, în același timp, să ne condamne la dispariție prin distrugerea planetei noastre.

Numiți-le, dacă doriți, „efectele secundare neprevăzute” ale unui model socioeconomic miop, conceput în laboratoare pentru a satisface nevoile celor care plătesc cercetările.

Iar rezultatele nu s-au lăsat așteptate! Un sfert din populație este la un pas de sinucidere, cealaltă fiind tratată pe viață la costurile neglijabile de 99 de miliarde de lire sterline pe an numai în Marea Britanie! (Sursa: https://goo.gl/knw1mS)

Tratez afecțiuni „incurabile”, etichetate ca atare de modelul medical actual. O fac nu pentru că am învățat-o la școală sau universitate. M-am format în două sisteme de drept fără niciun interes în domeniul sănătății, al bunăstării, al dezvoltării personale sau al spiritualității.

Pot să fac asta acum deoarece am fost forțată de acest model deficient să caut în profunzime soluțiile necesare sănătății mele în declin vertiginos.

Ajunsesem atât de jos în anii mei de luptă mentală și emoțională, încât nu numai că am avut gânduri de sinucidere, dar m-am sărutat cu moartea însăși.

Nu am încercat să mă sinucid, doar ca rămăsesem fără suflu în lupta mea pentru supraviețuire.

Și în acel scurt moment, în pragul dintre viață, așa cum o cunoaștem, și tărâmurile a ceea ce mulți numesc „Dumnezeu”, am fost introdusă într-o cu totul altă dimensiune a unei noi științei care mi-a permis să văd dintr-o perspectivă superioară unde ne-am înșelat și de ce avem nevoie pentru a ne repara greșelile.

Se întâmplă adesea să avem nevoie de un străin care să ne ajute să vedem ceea ce nouă ne-a scăpat. Și așa vin și eu, ca o străină față de acest model medical și socioeconomic, cu o perspectivă proaspătă și cu o soluție; cu singura soluție viabilă care ne va eradica problemele și ne va ajuta să evoluăm și să depășim această cale autodistructivă.

Trebuie să-i redăm omului demnitatea sa, să-i oferim instrumentele pentru a-și dezvolta abilitățile sale unice, pentru a se exprima fără frica pedepsei, și asta include libertatea sa financiară de a urma o carieră plină de satisfacție, de a-și aplica abilitățile pentru beneficiul tuturor în concordanță cu valorile sale morale cele mai profunde, ci nu cu cele impuse de interesul profitului financiar.

Și trebuie să încetăm să mai privim problema din unghiul problemei!

Motivul pentru care pot ajuta oamenii să se vindece în timp record de condiții grave de depresie și de alte afecțiuni psihosomatice (majoritatea sunt psihosomatice) este pentru că nu încerc niciodată să tratez sau să eradic simptomul.

Nu încerc să mă lupt cu boala așa cum fac curentele medicale și terapeutice. Nici măcar nu o consider. De fapt, consider simptomul ca un cadou, un instrument dat persoanei pentru a-și găsi drumul de întoarcere acasă. Un clopot menit să scuture dracul din ei pentru a-și corecta acțiunile și prioritățile.

Nu putem învinge, cu atât mai puțin vindeca „stresul” și condițiile sale mortale.

Stresul este un termen prea generic pentru un monstru cu o mie de capete, la fel ca depresia și majoritatea diagnosticărilor.

Încercați să combateți stresul la locul de muncă și veți avea stresul din familie insinuându-se înapoi la locul de muncă, și invers.

Trebuie să-l luăm pe om așa cum este: o ființă complexă, capabilă de măreție atunci când îi sunt îndeplinite nevoile fundamentale, și de cele mai mari atrocități atunci când este ignorată și împinsă în disperare.

Și trebuie să ne schimbăm modelul de tratament „după fapt” punând accent pe prevenție!

În momentul în care încercăm să tratăm ceva, e deja prea târziu!

Trebuie să începem să ne educăm copiii, părinții, profesorii, întreaga forță de muncă într-un mod nou și organic, total diferit de modul în care am încercat până acum cu rezultate evident dezastruoase.

Trebuie să permitem înțelepților vremurilor noastre, educatori ca mine, care au obținut rezultate prin propriile experiențe să-i  învețe pe ceilalți și să nu ne mai bazăm pe modele academice scorțoase, care sună bine în teorie dar eșuează mizerabil în practică.

Companiile, școlile și spitalele trebuie să aibă acest nou model de educatori în sănătate preventivă și bunăstare la fiecare etaj, gata să ajute când și cum este nevoie de ajutor.

Nu prin teste formale și mai mult jargon steril corporatist sau academic, ci printr-o abordare cu adevărat umană, din inimă. Și asta ar putea-o oferi numai cei care au trecut prin situații similare și au, pe lângă, o educație de înalt nivel.

Nu numai că ar economisi cei 99 de miliarde pe an, dar va salva vieți, poate chiar ale voastre sau ale copilului vostru!

I s-a cerut omului să-și lase problemele personale acasă, când intra la serviciu, și problemele de muncă, la ușă, când se întorcea acasă. Astfel, s-a creat o tulburare de personalitate multiplă în fiecare membru al societății, iar acum plătim prețul. Cerând apoi angajatorilor să atenueze riscurile stresului angajaților prin oferte de câteva zile libere și intervenții topice precum yoga, masaje și așa mai departe, fără a schimba abordarea de bază, e egal cu a-i cere unui soț abuziv să-și trimită soția la spa pentru a face față stresului și abuzului suferit de pe urma sa.

Adevărul este că omul e atât de puternic pe cât e de slab; atât de bun pe cât e de rău; atât de harnic pe cât e de leneș. Dar omul, la fel ca natura, la fel ca viața, este un proces complex, în continuă schimbare, cu propria fluctuație; la fel ca anotimpurile, la fel ca temperatura într-o zi. Cerându-i să se comporte pe o constantă preconcepută nu va face decât să-l împingă spre implozie sau să-și verse furia pe ceilalți.

Oricum, până nu tratăm omul uman, nu suntem diferiți de celulele bolilor autoimune care au uitat că fac parte din același corp, lucrând neîncetat să se între-ucidă.

Grațiela Roșu © 2019

Contact: info@gratielarosu.com